Cu sâni de tremurânde mări, pe pântec nisipos,
Femeie de pământ, îţi scriu în scoici, iubire,
Fecioară nenuntită, cu umeri de pădure,
Alină-mi insomnia cu glasu-ţi unduios!
Şi în odaie de cer, tu, pământeană fiinţă,
Te-nalţă-n munţi de stele şi-n dealuri de smarald,
Învăluie-te-n nouri, de este cu putinţă,
Şi pierde-te cu vântul, fă-i cerului un fald!
Cere-mi orice, femeie de pământ,
Când pleoapa-i grea de ploaie şi fruntea de zăpadă,
Cere-mi orice, femeie, şi oricând,
Dar lasă-mi ochiul plâns, târziu, ca să te vadă!
Eu te iubesc, femeie de pământ,
Când râzi în ploi de frunze şi-n valuri trecătoare,
Când, mânioasă, tremuri, de faci să se-nfioare
Pământurile tale, în tunet de cuvânt.
Iubeşte-mă în noapte ce-ngână zi de vară,
Iubeşte-mă în iarnă, când frigul mă-nconjoară,
Şi saltă-ţi sâni de piatră pe coapse-ţi de pădure,
Încet, ca într-un cântec, iubirea să te fure.
Lasă-mă să te văd, femeie de pământ,
Cu păru-ţi când de spice, când mare îngheţată,
Cuprinde-mă de tine, să uit şi cine sunt,
Iubeşte-mă o clipă, şi uită-mă pe dată!
Îţi cresc din gambe lujeri, când nuferi porţi în palme,
Şi-n tălpi, aprinzi pământul în dans năbădăios,
În pat săpat în gheaţă, de tine mă adoarme,
Cântându-mi de iubire, muri-voi bucuros!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu